Home Societate Anunț public -SENTINŢA CIVILĂ NR. 672/2021, TRIBUNALUL MARAMUREŞ SECŢIA I CIVILĂ

Anunț public -SENTINŢA CIVILĂ NR. 672/2021, TRIBUNALUL MARAMUREŞ SECŢIA I CIVILĂ

401
0
SHARE

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MARAMUREŞ SECŢIA I CIVILĂ

Dosar nr. 759/100/2019

SENTINŢA CIVILĂ NR. 672/2021

Şedinţa publică din 23 iunie 2021

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE Alina-Ana Stamate-Tămăşan
Grefier Nicoleta Boer

Pe rol este soluţionarea acţiunii civile formulate de reclamantul Timiş Ion Sorin, CNP 1751102241331, domiciliat în Borşa, strada Moldovei nr. 18F, judeţul Maramureş în calitate de primar al Oraşului Borşa cu sediul în Borşa str. Floare de Colţ nr. 1/A, judeţul Maramureş, în contradictoriu cu pârâtul Mihali Matei, CNP 1511028244220, domiciliat în Borşa, strada Vasile Alecsandri nr. 24 C, judeţul Maramureş, având ca obiect pretenţii.

Dezbaterile asupra cauzei şi susţinerile orale au avut loc la data de 13 aprilie 2021, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când instanţa, în baza art. 396 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 396 alin. 2 Cod procedură civilă, a amânat pronunţarea soluţiei la data de 27 aprilie 2021, 11 mai 2021, 25 mai 2021, 08 iunie 2021, 15 iunie 2021, apoi pentru data de azi, 23 iunie 2021, când în urma deliberării a pronunţat următoarea hotărâre:

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 19.04.2019 sub nr. 759/100/2019 reclamantul Timis Ion Sorin, în calitate de primar al oraşului Borşa a chemat în judecată pe pârâtul Mihali Matei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 210.000 lei, reprezentând daune morale conform art.253 alin.(4) noul cod civil, obligarea pârâtului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii judecătoreşti, conform art.253 alin (3) lit. a) noul cod civil, atât într-un ziar de circulaţie naţională, cât şi prin lecturarea la o televiziune naţională.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţei că în data de 27.03.2019 la Judecătoria Timişoara a fost fixat termen de judecată în dosar nr.914/177/2018 având ca obiect revizuire formulată de către Comisia locală de fond funciar Borşa în contradictoriu cu Asociaţia Composesorală Borşa deoarece la data de 14.03.2018, în vederea efectuării unor lucrări la imobilul casă de locuit situat în Borşa, str. Libertăţii nr. 22, care se află în prezent în proprietatea numitului Moldovan Dumitru, a fost curăţat în prealabil şantierul de obiectele rămase de la fostul proprietar.

Angajatul Primăriei Borşa, dl.Timiş Grigore, observând şantierul în lucru şi fiind interesat de antichităţi, s-a oprit la faţa locului, găsind printre lucruri, acte foarte vechi. Cu acestea s-a deplasat la bibliotecă, unde au fost văzute de şeful bibliotecii, secretarul oraşului şi de inspectorul cadastral. Constatând importanţa actelor, inspectorul cadastral, dna Danci Dorina, s-a deplasat împreună cu dl. Timiş Grigore la adresa imobilului unde au mai găsit acte deteriorate, după care sau deplasat şi la groapa de gunoi unde a fost descărcat o parte din gunoiul rezultat în urma lucrărilor de şantier, unde cu ajutorul muncitorilor de la salubrizare, au mai găsit o serie de acte.

Toate înscrisurile găsite au fost inventariate, lista fiind cuprinsă în procesul-verbal încheiat în data de 6123/20.03.2018, reprezentantul Asociaţiei Composesorale Borşa a formulat cererea de înscriere în fals cu privire la acest proces verbal în cadrul dosarului 914/177/2018.

La termenul din data de 27.03.2019, instanţa a constatat că Procesul-verbal de inventariere nr. 6123/20.03.2018 este un înscris autentic, întocmit de către funcţionari publici din cadrul Primăriei Borşa, menţiunea privind data descoperirii înscrisurilor fiind una autentică, care nu poate fi combătută decât prin declararea înscrisului ca fiind fals, fiind suspendată soluţionarea cererii de revizuire şi înaintarea către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a dosarului pentru efectuarea cercetărilor ce se impun cu privire la infracţiunea de fals.

Pe treptele Judecătoriei Timişoara în spaţiul public preşedintele Asociaţiei Composesorale Borşa l-a defăimat în sensul că este un măscărici, este negru la suflet, lipsit de caracter, un cârcotaş care îşi bate joc de statul de drept, a spus ca este blehau, gordonas şi că a făcut falsuri şi a înstrăinat pădurile.

În continuare a învederat că măscărici este o persoană angajată la curţile domnitorilor sau ale boierilor, pentru a-i distra prin gesturi, glume, adesea necuviincioase etc. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.), care execută şi numere de acrobaţie, muzicale, de dresură etc.; saltimbanc, paiaţă, clovn, respectiv epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol.

Negru la suflet a avea suflet negru sau a fi negru la suflet (sau la inimă) sau a fi negru în cerul gurii, înseamnă a fi foarte rău.

Cârcotaş este o persoană care caută mereu ceartă şi cârşelnic înseamnă un om care este veşnic nemulţumit şi cârtitor.

Cuvintele Blehau şi Gordonas nici măcar nu se regăsesc în dicţionarul limbii romane, folosindu-se în popor la ţigani.

Reclamantul a învederat că, în calitate de Primar al Oraşului Borşa, îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, prin care asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor oraşului Borşa, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi a hotărârilor consiliului local. Totodată, în virtutea acestei calităţi, reprezint Oraşul Borşa în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.

În continuare a învederat că este primarul Oraşului Borşa din anul 2014, are familie şi un copil, provine dintr-o familie cu o reputaţie deosebită în oraşul Borşa, iubeşte acest oraş şi contribuie la dezvoltarea acestuia din toate punctele de vedere.

Aşa cum de altfel a arătat s-a denigrat imaginea oraşului, şi imaginea sa ca şi primar al oraşului pe care îl reprezintă, având în vedere că aceste afirmaţii au fost distribuite pe pagina de facebook a numitului Mihali Matei, Nostra Silva şi postate pe You-tube, i s-a încălcat dreptul la imagine şi i-au fost produse daune morale în componentele acestui drept privind valorile care definesc personalitatea, cu referire specială la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi viaţă de familie.

Faptele pârâtului au fost de natură să-i lezeze onoarea, demnitatea, prestigiul şi preţuirea de care reclamantul se bucură în societate, fapta acestuia de a profera injurii faţă de persoana sa, dincolo de limitele acceptabile pentru libera exprimare, i-a adus un prejudiciu moral.

Reclamantul menţionează că nu este pentru prima oara când pârâtul l-a denigrat în mod public, a mai formulat o acţiune împotriva sa dosar nr. 772/100/2018, fiindu-i admisă în parte acţiunea şi obligat pârâtul să-i plătească suma de 3000 lei cu titlu de daune morale, fiind obligat Mihali Matei să publice dispozitivul hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională.

Tot în spaţiul public pe treptele Judecătoriei Timişoara, numitul Mihali Matei a afirmat că „avem o justiţie vopsită în ţara asta de hoţi şi de borfaş„ judecătorii o parte dintre ei sunt corupţi şi îs slugarnici ai partidelor politice”. „Primarii sunt nişte măscăricii care păcălesc lumea din patru în patru ani cu tot felul de minciuni”.

Raportat la art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului ia în calcul trei elemente care trebuie avute în vedere în momentul exercitării dreptului la libera exprimare, şi anume: măsura în care subiectul abordat în cadrul exprimării litigioase este unul de interes public, gravitatea şi contextul afirmaţiilor făcute şi gradul de severitate al sancţiunii.

În speţă, afirmaţiile făcute de pârât nu pot fi catalogate drept informaţii de interes public deoarece exprimările acestuia sunt pur injurioase şi denigratoare, iar contextul în care au fost făcute este unul public, ce a dus la denigrarea imaginii sale atât ca Primar al Oraşului Borşa, cât şi a unui simplu cetăţean al acestui oraş.

Libertatea de exprimare nu este un drept absolut, ci o libertate ce conţine limitări, fiind cert că o societate democratică nu poate permite o libertate absolută a cuvântului. Astfel, Convenţia Europeană Drepturilor Omului prevede în paragraful 2 al art. 10 o clauză derogatorie, care permite ingerinţe în dreptul la libera exprimare cu respectarea cumulativă a trei condiţii: Ingerinţa să fie prevăzută de lege; Ingerinţa să vizeze unul dintre scopurile legitime menţionate în art. 10; Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică.

Libertatea de exprimare trebuie să sufere anumite restrângeri în scopul protejării drepturilor şi libertăţilor altuia. Instanţa europeană clasifică afirmaţiile unei persoane în două categorii, respectiv judecăţi de valoare şi afirmaţii factuale. În prima categorie se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, în timp ce afirmaţii factuale regrupează exprimarea unor acuzaţii de a fi comis fapte determinate. Ori, în speţă, pârâtul prin afirmaţiile sale, a exprimat atât judecăţi de valoare, cât şi informaţii factuale.

Totodată, Curtea Europeană nu permite o libertate absolută în vederea exprimării judecăţilor de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi de valoarea atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă. Astfel, Curtea nu acceptă formularea unor opinii complet nejutificate cu privire la o persoană. În acest sens Curtea a admis sancţionarea unei persoane care a calificat un om politic ca fiind „nătărău, gâgă, isteric, apucat, bolnav, primejdios.” întrucât afirmaţiile sunt pur injurioase, fără nicio bază factuală. (Corneliu Vadim Tudor contra României).

Având în vedere aceste aspecte, reclamantul consideră că pârâtul a exprimat opinii complet nejustificate cu privire la persoana sa, neavând o bază factuală.

Atunci când libertatea de exprimare intră în conflict cu drepturile şi libertăţile altuia, pentru a determina proporţionalitatea ingerinţei şi, implicit, necesitatea sa într-o societate democratică, trebuie luată în calcul şi gravitatea celor afirmate. Aceasta se verifică în principal, plecând de la acuzaţiile ce îi sunt aduse unei persoane, de veridicitatea acestora, precum şi de calitatea persoanei acuzate. În contextul art. 10 se precizează expres că exercitarea libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi din partea persoanelor care îşi exercită dreptul de a se exprima liber. În consecinţă, pe lângă necesitatea de a se evita insulta în forma sa pură, cel care îşi exprimă ideile trebuie să manifeste o anumită prudenţă în momentul exercitării dreptului amintit. Ori, în speţă, se poate observa clar că pârâtul nu a fost prudent deloc în momentul exprimării afirmaţiilor defăimătoare la adresa mea, deoarece acestea au fost făcute în mod public, pe treptele Judecătoriei Timişoara, ulterior distribuite pe reţelele de socializare facebook si youtube, iar raportat la natura acestor afirmaţii este de necontestat că pârâtul a exprimat insulte la adresa mea, lezându-mi demnitatea.

În Secţiunea a 3-a din NCC privind „Respectul vieţii private si al demnităţii persoanei umane”, la art.70 alin (l) este prevăzut că „Orice persoana are dreptul la libera exprimare si alin (2)„Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute de art.75”.

Consecinţa reglementării libertăţii de exprimare este aceea ca în determinarea conţinutului dreptului la libera exprimare consacrat de primul alineat al art. 70 NCC, este necesar, să se raporteze atât la prevederea constituţională, cât şi la jurisprudenţa CEDO adoptată în aplicarea art.10 din Convenţie. Referitor la conţinutul libertăţii de exprimare, art.30 alin (l) din Constituţie dispune: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile”.

Sub rezerva limitelor impuse prin lege, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informaţiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este o exigenţă a pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică (a se vedea C.Birsan, Convenţia europeana a drepturilor omului, p.767 şi jurisprudenţa CEDO citată de autor).

Prevederile constituţionale stabilesc că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine [art.30 alin (6)]. Pe de altă parte, „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene contrare bunelor moravuri”.

Conform art. 72 alin (l) „Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale” şi alin (2) „Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75 NCC.

Convenţia europeană a drepturilor omului protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, dar şi dreptul la o bună reputaţie morală care reprezintă limita a dreptului la libertatea de exprimare. Referitor la libertatea de exprimare, textul art.10 alin (2) din Convenţie este în sensul că exercitarea sa comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor restricţionări pentru a asigura printre altele, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora.

Conţinutul dreptului la demnitate este dat de prevederile art.72 alin (2) prin referirile făcute la onoarea şi reputaţia persoanei. Graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate mai degrabă ca fiind două faţete ale dreptului la demnitate decât două elemente distincte care compun acest drept.

Onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, dar şi modul în care ceilalţi o percep sub acest aspect, nu are deci doar un caracter individual, ci şi unul social, de unde decurge şi legătura care există între ea si reputaţie, ce poate merge până la sinonimie, o atingere a reputaţiei înseamnă o atingere a onoarei.

Pe de altă parte, dacă onoarea este înnăscută, reputaţia este, de cele mai multe ori, dobândită prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa privată sau în cea socială.

Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei unei persoane pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare sau invective, şi calomniei, care constă în afirmaţii sau imputări referitoare la săvârşirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobriului public. Nu este necesar ca fapta să constituie infracţiune, fiind suficientă şi săvârşirea unui delict civil care are consecinţe ofensatoare.

În concluzie, fapta săvârşită de către pârât este o atingere care nu este permisă de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care Romania este parte, mai mult şi-a exercitat drepturile şi libertăţile constituţionale cu rea-credinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art.242 NCC, orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţa, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Totodată persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei conform art. 253 alin (l) lit. c) „Constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă”.

Doctrina juridică, a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii respectiv:

Existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;

existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;

existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

După cum se poate observa, pentru a se putea reţine răspunderea delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru condiţii enumerate mai sus.

Scopul răspunderii civile este de a repara un prejudiciu, această obligaţie de reparaţiune urmărind totodată ca fapta susceptibilă a produce prejudiciul să nu mai fie săvârşită. Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcţii juridice”, fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, „prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat”.

Prejudiciul pretins de către reclamant poate fi cu claritate identificat sub aspectul existenţei şi al întinderii, poate fi identificată o legătură între fapta ilicită invocată şi prejudiciu, atâta timp cât fapta ilicită există, aceasta aducând atingere unui drept sau interes legitim.

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Valoarea daunelor solicitate de către reclamant este de 210.000 de lei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevede faptul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Jurisprudenţa este constantă în ceea ce priveşte admiterea acţiunilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală prin lezarea demnităţii în cauzele în care afirmaţiile defăimătoare au fost făcute pe reţelele de socializare, transmise prin mass-media ori prin presă. (Decizia nr. 3216/2014 ICCJ, Sentinţa Civilă nr. 1325/1999 Tribunalul Bucureşti, Decizia civilă nr. 618/2001 Tribunalul Bucureşti, Decizia Civilă nr. 910/2016 Tribunalul Oradea, Decizia nr. 3216/2014 ICCJ, etc.).

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se aşadar de către instanţa de judecată prin apreciere, în funcţie de consecinţele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi

profesionale. Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Având în vedere cele prezentate, solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 210.000 lei, reprezentând daune morale conform art.253 alin (4) noul cod civil; obligarea pârâtului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii judecătoreşti, conform art.253 alin (3) lit. a) noul cod civil, atât într-un ziar de circulaţie naţională, cât şi prin lecturarea la o televiziune naţională.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.194 noul Cod de procedură civilă art.253, 252 din Noul Cod Civil, precum şi pe art.1349 şi următoarele din Noul Cod Civil.

Pârâtul Mihali Matei nu a formulat întâmpinare, dar a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că înscrisurile descoperite de revizuenta din dosarul nr.914/177/2018 la groapa de gunoi în molozul rezultat din demolarea unui imobil au fost folosite de domnul Albu Gheorghe în anul 2016, fiind ataşate unor denunţuri penale: ]nscrisul de la poziţia nr.9 din procesul-verbal din 20.03.2018, înregistrat sub nr. 6123 din 20.03.2018 a fost ataşat de domnul Albu Gheorghe la denunţul penal înregistrat sub nr. 399/VIII.1/2016 din 16.06.2016 la Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Oradea, înregistrat sub nr. 43468 din 04.07.2016 la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, ]nscrisul de la poziţia nr. 12 din procesul-verbal din 20.03.2018, înregistrat sub nr. 6123 din 20.03.2018 a fost ataşat de domnul Albu Gheorghe la denunţului penal nr.5 din 7, datat de denunţător 12.05.2016.

S-a mai precizat că înscrisurile “descoperite” de revizuentă au fost depuse de Direcţia Silvică Maramureş în dosarul de revizuire nr. 4700/30/2006 al Curţii de Apel Timişoara (înscrisul de la poziţia nr. 9 din procesul-verbal din 20.03.2018, înregistrat sub nr. 6123 din 20.03.2018), au fost depuse de revizuienta Comisia Locală Borşa în anul 2017 în dosarul de revizuire 1671/177/2017 al Judecătoriei Aleşd, deopotrivă unele dintre înscrisurile pretins descoperite, pe care pârâtul le-a arătat expres, au fost depuse de Şteţcu Toader (cap de urs) la 7 decembrie 2016, în dosarul 210/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei, volumul 10/12, în dosarul 216/P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei filele 83 – 89 din volumul 10/12, filele 90-97 din volumul 10/12.

Pârâtul a arătat că la Judecătoria Timişoara, în dosarul 914/177/2018, a indicat ca autori ai falsului pe: Timiş Ion Sorin. primar al Oraşului Borsa, Coman Anca, secretar al Oraşului Borşa, Grec Tinuţa, funcţionar în cadrul Primăriei Borşa, Danci Dorina, funcţionar în cadrul Primăriei Borşa şi Şteţcu Toader (Cap de Urs), acesta fiind contextul în care, la 27 martie 2019, Judecătoria Timişoara a admis cererile de înscriere în fals şi a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. În acest context, după şedinţa de judecată, pârâtul a făcut mai multe declaraţii despre acest proces şi despre cele dispuse de instanţa de judecată pentru portalul proprietarilor de păduri www.nostrasilva.ro.

Pârâtul a arătat în continuare că nereconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al Asociaţiei Composesorale Borşa este vina exclusivă a Comisiei Locale Borşa, condusă, din anul 2014, de reclamantul Timiş Ion Sorin, în calitate de preşedinte şi primar. Neîndeplinirea obligaţiilor legale de către Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (condusă, din anul 2014, de reclamant) este consacrată, cu autoritate de lucru judecat, de sentinţa civilă nr. 541 din 26 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul 2832/336/2017.

Pârâtul a arătat că instituţia răspunderii civile delictuale presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aceasta apărând ca o sancţiune de drept civil îndreptată împotriva celui care, nesocotind normele de convieţuire socială, a cauzat altuia un prejudiciu.

Potrivit art.1349 alin.1 din Codul civil: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar potrivit alin, 2: „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

De asemenea, art.1357 alin. 1 arată că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar potrivit alin. 2 autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Din prevederile legale anterior redate, rezultă elementele răspunderii civile delictuale, care sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

În privinţa faptei ilicite, aceasta constă, potrivit doctrinei, într-o acţiune ori inacţiune prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului ce aparţine altei persoane.

Cu privire la presupusa faptă ilicită, pârâtul solicită instanţei să reţină că în interviul acordat www.nostrasilva.ro a criticat exclusiv activitatea publică a reclamantului în calitate de primar, a vorbit despre refuzul autorităţilor administrative din judeţul Maramureş (Comisia locală Borsa Comisia Judeţeană Maramureş) de a pune în aplicare o hotărâre irevocabilă din anul

prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate Asociaţiei Composesorale Borşa pentru suprafaţa de 17.000 ha teren forestier, precum şi modul în care toată această suprafaţă a fost redistribuită altor persoane fizice şi juridice, cu încălcarea legii, în aprecierea pârâtului.

În exprimarea sa pârâtul arată că a folosit şi metafore (negru la suflet) dar şi cuvinte care nu au înţelesul pe care îl consemnează reclamantul în cererea de chemare în judecată.

Pârâtul arată că nu a făcut decât să prezinte fapte, analize şi judecăţi de valoare cu privire la subiecte de interes public.

Demersul acestuia a fost unul de informare, atât a proprietarilor de păduri, cât şi a comunităţii locale, dar şi a publicului larg cu privire la un caz reprezentativ de batjocorire a justiţiei şi a cetăţenilor-nerespectarea, mai bine de 15 ani, a unei hotărâri definitive şi irevocabile.

Solicită instanţei să analizeze dispoziţiile legale incidente în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conflictului dintre dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 8 din Convenţie şi dreptul la informare prevăzut de art. 10 al aceleiaşi Convenţii.

Consideră că admiterea acţiunii reclamantului ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 30 din Constituţie, care reglementează libertatea de exprimare:(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Din textele menţionate reiese opţiunea legiuitorului constituant pentru a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva ca prin această exprimare să nu se aducă atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă fiind de natură a conduce la antrenarea răspunderii civili a persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele admise de textul constituţional.

Pe de altă parte, analiza caracterului ilicit al faptei imputate intimatului trebuie să ţină seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de conflict între art. 8, care protejează dreptul la viaţă privată, fiind inclus aici şi dreptul la propria imagine, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa CEDO şi art. 10 ce protejează libertatea de exprimare, având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care impun ca dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate internaţionale la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

În acest sens, instanţa va trebui să stabilească în ce măsură pârâtul, prin afirmaţiile tăcute pentru www.nostrasilva.ro. şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege.

Sau, din contră, a depăşit marj a acesteia, lezând dreptul reclamantului la imagine, ca componentă a dreptului la viaţă privată.

Conform jurisprudenţei CEDO garanţia oferită la art. 8 din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi (Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) din data de 07.02.2012, p. 95).

Este adevărat că dreptul garantat de art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut. El poate comporta restrângeri, astfel cum acestea sunt prevăzute de alin. 2 al art. 8 – exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în al doilea paragraf, respectiv:

să fie prevăzută de lege,

să urmărească cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei,

să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acestui scop (cauza Cumpănă şi Mazăre c. României din data de 17.12.2004, par. 85).

Cât priveşte prima condiţie, ca limitarea exercitării dreptului la liberă exprimare să fie prevăzută de lege, instanţa trebuie să aplice şi prevederile art. 72 Cod civil, care stabilesc că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, în timp ce art. 75 Cod civ. prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor $i convenţiilor internaţionale Ia care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Condiţia caracterului necesar „într-o societate democratică” care impune stabilirea ca ingerinţa în litigiu să corespundă unei necesităţi sociale imperioase „trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv cu privire la declaraţiile reproşate persoanelor şi contextul în care acestea au fost făcute, astfel încât să se realizeze un echilibru just între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la imagine al persoanelor în cauză, care, ca element al vieţii private, este protejat la art. 8 din Convenţie.

Totodată, în aprecierea existenţei unei ’’necesităţi sociale imperioase” care să justifice ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, instanţa va trebui să facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot li supuse unei probări a exactităţii lor (cauza Cumpănă şi Mazăre c. României din data de 17.12.2004, par. 98). În aceeaşi cauză, Curte Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, în privinţa libertăţii jurnalistice că dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de (…) funcţionari publici, referirea la persoane determinante, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (par. 101).

Cu privire acuzaţiile aduse reclamantului Timiş Ion Sorin, în calitate de Primar al Oraşului Borşa şi preşedinte al Comisiei locale Borşa, trebuie să se stabilească dacă îi este aplicabilă obligaţia reţinută de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în sensul de a prezenta o bază factuală pentru afirmaţiile exprimate.

În acest sens, în lumina criteriilor menţionate de CEDO şi a distincţiei între fapte şi judecăţi de valoare, pârâtul a arătat că va face proba verităţii în contextul afirmaţiilor sale, iar judecăţile de valoare nu trebuiau probate.

Instanţa trebuie să observe că exprimarea folosită nu priveşte aspectul fizic al reclamantului, ci aspecte care ţin de caracterul unui om politic ce refuză să recunoască o hotărâre irevocabilă. În continuare pârâtul a redat, in extenso, definiţia din DEX a cuvântului „negru”.

De asemenea, cu privire la informaţiile transmise în emisiune, referitoare la nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Aleşd în anul 2004, de emiterea unui titlu de proprietate formal, care se suprapune integral cu alte 108 titluri de proprietate, de stabilirea unui impozit exorbitant, pentru un teren pe care nu îl deţine, cu scopul exclusiv de a antrena procedura insolvenţei Asociaţiei Composesorale Borşa, pârâtul a învederat că va depune înscrisuri în acest sens pentru a face proba verităţii.

În acest context, al comunicării unor judecăţi de valoare şi a unor fapte veridice, cu o bază factuală suficientă declaraţiile sale nu se circumscriu noţiunii de faptă ilicită astfel cum a fost aceasta definitivă prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie de libertate de exprimare.

Cu privire la prejudiciu, acesta reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Potrivit art. 1381 alin. 1 C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie iar alineatele următoare ale aceluiaşi articol stabilesc că dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Totodată, potrivit 1385 alin. 1 Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

După cum există sau nu posibilitatea evaluării băneşti directe a prejudiciului, se face deosebire între prejudiciul patrimonial şi prejudiciul nepatrimonial, numit şi moral, ce presupune orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care o resimte victima.

Prejudiciul nepatrimonial poate fi incident în cazul unui prejudiciu estetic, al atingerii aduse onoarei sau demnităţii, al suferinţei provocate de durerile fizice, al suferinţei de ordin afectiv.

În stabilirea existenţei prejudiciului moral trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Într-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia civilă nr. 153/ 27.01.2016) a hotărât că în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prevăzute, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În contextul arătat, în care afirmaţiile pârâtului nu îndeplinesc condiţiile unei fapte ilicite, nu poate să existe nici prejudiciu.

În privinţa vinovăţiei, potrivit art. 1357 alin. 2 Cod civil autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, iar potrivit art. 1358 Cod civil pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Astfel cum s-a arătat cu prilejul analizării faptei ilicite, pârâtul a apreciat că şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta o bază factuală.

Cu privire la aplicarea art. 30 alin. (1) din Constituţie şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului libertatea de exprimare, precum si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pârâtul a învederat că instanţa trebuie să facă distincţie între persoane private şi persoane care acţionează într-un context public sau care au calitatea de oameni politici.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 paragraful 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, tolerantă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”.

Astfel cum este consacrată la art.10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător: Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976, paragraful 49, Editions Plon c. Franţei, dosarul 58148/2000, paragraful 42, Otchakovsky-Laurens şi July c. Franţei, cazurile nr. 21279/2002 şi 36448/2002, paragraful 45.

Pârâtul consideră că este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice: Minelli c. Elveţiei, dosarul 14991/2002, decizia din 14 iunie 2005, Petrenco c. Modovei, dosarul 20928/2005, decizia din 30 martie 2010, paragraful 55

Cu privire la persoanele publice, limitele criticilor şi ale comentariilor sunt mai mari, fiind expuse în mod inevitabil şi conştient analizei publicului, trebuind să manifeste un grad mai mare de toleranţă criticilor care privesc activitatea lor publică, dar si privată: Ayhan c. Turciei, dosarul 39656/2003, decizia din 13 ianuarie 2009, paragraful 25, Kulis c. Poloniei, dosarul 15601/2002, decizia din 18 martie 2008, paragraful 47, Milisavljevic c. Serbiei, dosarul 50123/2006, decizia din 4 aprilie 2017, paragrafele 32-34, Von Hannover c. Germaniei, dosarul 40660/200Cşi 60641/2008, decizia din 7 februarie 2012, paragrafele 108-113.

Pârâtul a solicitat a se reţine că afirmaţiile sale nu au vizat viaţa privată a reclamantului, ci făceau parte dintr-o dezbatere de interes general: refuzul aplicării unei hotărâri judecătoreşti din anul 2004: Von Hannover c. Germaniei, dosarul 40660/2008 şi 60641/2008, decizia din 7

5          s          5

februarie 2012, paragraful 60, Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei, dosarul 64772/2001, decizia din 9 noiembrie 2006, paragraful 68, Standard Verlags GmbH c. Austriei, cazul nr. 21277/2005, decizia din 4 iunie 2009, paragraful 46.

În interviul acordat pârâtul arată că a relatat fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică şi a privit personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora. Emisiunea nu poate fi asimilată, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii: Von Hannover c. Germaniei, dosarul 40660/2008 şi 60641/2008, decizia din 7 februarie 2012, paragraful 63, Standard Verlags GmbH c. Austriei, cazul nr. 21277/2005, decizia din 4 iunie 2009, paragraful 47.

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în acea privinţă: Von Hannover c. Germaniei, dosarul 40660/2008 şi 60641/2008, decizia din 7 februarie 2012, paragraful 65, Standard Verlags GmbH c. Austriei, cazul nr. 21277/2005, decizia din 4 iunie 2009, paragraful 53. Doar în acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă:Von Hannover c. Germaniei, dosarul 40660/2008 şi 60641/2008, decizia din 7 februarie 2012, paragraful 66, Hachette Filipacchi Assocics (ICI

PARIS) c. Franţei, dosarul 122258/2003, decizia din 23 iulie 2009, paragraful 53, MGN Limited c. Regatului Unit, dosarul 39401/2004, paragraful 143.

În ceea ce priveşte nivelul de protecţie, articolul 10 alineatul 2 din Convenţie nu are un domeniu de aplicare prea restrâns în ceea ce priveşte restricţiile privind discursul politic sau dezbaterea asupra chestiunilor de interes public: Morice c Frantei, dosarul 29369/10, paragraful 125. Limitele criticii acceptabile sunt, prin urmare, mai largi în ceea ce priveşte un funcţionar public sau un politician care acţionează în calitatea sa publică decât în raport cu o persoană particulară: Lindon, Otchakovsky-Laurens si Iulie c Frantei, dosarul 21279/02 si 36448/02, paragraful 46.

Curtea a făcut întotdeauna distincţia între declaraţiile de fapt şi judecăţile de valoare. În timp ce faptele pot fi demonstrate, adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit: Morice c Frantei, dosarul 29369/10, paragraful 126. Pentru a face distincţia între o afirmaţie factuală şi o judecată de valoare, este necesar să se ţină seama de circumstanţele cauzei şi de tonul general al observaţiilor: Brasilier c. Franţei, dosarul 71343/01, hotărârea din 11 aprilie 2006, paragraful 37. Afirmaţiile referitoare la chestiunile de interes public pot constitui, pe aceasta baza, judecăţi de valoare mai degrabă decât declaraţii de fapt: Paturel c. Frantei, dosarul 54968/00, hotărârea din 22 decembrie 2005, paragraful 37.

Curtea a stabilit în numeroase cazuri că garanţia oferită de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte raportarea în chestiuni de interes general este limitata de condiţia ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă pentru a furniza informaţii exacte şi fiabile în conformitate cu etica jurnalismului. În situaţiile în care, pe de o parte, o afirmaţie cu privire la fapte este susţinută cu probe insuficiente, iar pe de altă parte jurnalistul discută o problemă de interes public real. evaluarea intenţiei jurnalistului de a acţiona profesional şi cu bună-credinţă devine obligatorie – Flux c.Moldovei (nr.7), dosarul 25367/2005, hotărârea din 24 noiembrie 2009, paragraful 41, Tavares de Almeida Fernandes si Almeida Fernandes c. Portugaliei, dosarul 31566/13, hotărârea din 17 ianuarie 2017, paragraful 56.

Cu privire la proba verităţii, pârâtul a învederat că în lumina art. 30 alin. (l) din Constituţie, a art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei prezentate, solicită a se reţine baza factuală a afirmaţiilor făcute la TVR1.

Învederează că prin sentinţa civilă nr.217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul nr.769/2003 s-a dispus admiterea plângerii modificate formulată de Asociaţia Composesorală Borşa în contradictoriu cu intimatele Comisia Judeţeană Maramureş pentru aplicarea legii fondului funciar şi Comisia locală Borşa pentru aplicarea legii fondului funciar; anularea hotărârii nr.770/A/24.03.2003 emisă de Comisia judeţeană Maramureş; reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea Asociaţiei Composesorale Borşa asupra suprafeţei de 17.000 ha teren cu vegetaţie forestieră şi obligarea Comisiei Judeţene Maramureş să emită titlu de proprietate Asociaţiei Composesorale Borşa asupra suprafeţei de 17.000 ha teren cu vegetaţie forestieră.

Prin decizia civilă nr.599/A din 20.12.2004 a Tribunalului Bihor pronunţată în dosarul 4092/2004 s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a petentei Asociaţia Composesorală Borşa; respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de Direcţia Silvică Baia Mare; respingerea apelului Comisiei Judeţene Maramureş; păstrarea în totalitate a sentinţei civile nr.217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 769/2003.

Prin decizia civilă nr.603/R din 1.06.2005 a Curţii de Apel Oradea în dosarul 1091 din 2005 s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de Comisia Judeţeană Maramureş; menţinerea în totul a deciziei civile nr.599 din 20.12.2004 pronunţată de Tribunalul Bihor; respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie în interesul Comisiei Judeţene Maramureş formulată de Direcţia Silvică Baia Mare.

Prin sentinţa civilă nr.66 din 9.02.2006 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 902/2005 s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Asociaţiei Composesorale Borşa, excepţie invocată de revizuenta Direcţia Silvică Baia Mare; respingerea cererii de revizuire a sentinţei civile nr. 217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 769/2003, cerere formulată de Direcţia Silvică Baia Mare în contradictoriu cu Asociaţia Composesorală Borşa, Comisia Judeţeană Maramureş, Comisia locală Borşa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerea cererilor de intervenţie în interes propriu formulate de Asociaţia Composesorală Borşa II şi Asociaţia Composesorală Cisla.

Prin decizia civilă nr.124/A din 28.02.2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul civil nr. 4700/30/2006 s-a dispus respingerea apelurilor declarate de revizuenta Direcţia Silvică Baia Mare şi intervenientele Asociaţia Composesorală Cisla şi Asociaţia Composesorală Borşa

Prin decizia civilă nr. 807 din 12.10.2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul civil nr.4700/30/2006 s-a dispus respingerea recursurilor formulate de revizuenta Direcţia Silvică Baia Mare şi intervenienta Asociaţia Composesorală Cisla.

Prin sentinţa civilă nr.374 din 28.02.2011 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul civil 2676/177/2010 s-a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor împotriva sentinţei civile nr. 217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 769/2003.

Prin decizia civilă nr.373/A din 12.12.2011 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul civil 2676/177/2010 s-a dispus admiterea apelurilor formulate de Comisia locală Borşa şi Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva împotriva sentinţei civile nr.217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 769/2003; admiterea cererii de revizuire formulate de Comisia locală Borşa; respingerea plângerii formulată de Asociaţia Composesorală Borşa împotriva hotărârii nr.770/A/2003 emisă de Comisia Judeţeană Maramureş.

Prin decizia civilă nr.3885/R din 2.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul civil 2676/177/2010 s-a dispus admiterea ca fondat a recursului declarat de Asociaţia Composesorală Borşa, în contradictoriu cu intimaţii Comisia locală Borşa, Comisia Judeţeană Maremureş, Regia Naţională a Pădurilor — Romsilva, împotriva deciziei civile nr. 373/A din 12.12.2011 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care o modifică în totalitate; respingerea apelurilor declarate de Comisia locală Borşa şi Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva împotriva sentinţei civile nr. 217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd, pe care o menţine în întregime.

Prin cererea de revizuire ce a făcut obiectul dosarului nr.466/177/2007 al Judecătoriei Aleşd, revizuentele Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Comisia Judeţeană Maramureş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 217/2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd la 05.04.2004, prin raportare la: 1.rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş întocmit în dosarul 1017/P/2005; 2.dosarul 751/336/2007 aflat, iniţial, pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus.

În esenţă, motivul cererii de revizuire era legat de faptul că, potrivit revizuentelor, s-ar fi falsificat cererea de retrocedare nr.1048/2000 (pagina 4 din cererea de revizuire, paragrafele 1­4). Prin sentinţa civilă nr. 1980 din 5 decembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul 466/177/2007 s-a constatat perimată cererea de revizuire formulată de Comisia locală Borşa şi Comisia Judeţeană Maramureş. Prin decizia civilă nr.4788 din 9.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul civil 2676/177/2010* s-a dispus: admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor Albu Gheorghe şi Scoropan Martin; respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei în anulare formulată de Regia Naţională a Pădurilor în contradictoriu cu intimaţii Comisia locală Borşa, Comisia Judeţeană Maramureş şi Asociaţia Composesorală Borşa împotriva deciziei civile nr. 3885/R din 2.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Comisia Judeţeană Maramureş a formulat în anul 2017 o nouă cerere de revizuire, înregistrată sub nr.785/177/2017 la Judecătoria Aleşd. Comisia locală Borşa a formulat în anul 2017 o nouă cerere de revizuire, înregistrată sub nr. 1009/177/2017 la Judecătoria Aleşd.

Prin sentinţa civilă nr.444 din 16 aprilie 2018 Judecătoria Aleşd a respins cele două cereri de revizuire.

Comisia locală Borşa a formulat în anul 2018 o nouă cerere de revizuire, înregistrată sub nr. 914/177/2018 la Judecătoria Aleşd. Cererea de suspendare a sentinţei civile nr.217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd a fost formulată de Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, dosarul fiind înregistrat sub nr.1671/177/2017 la Judecătoria Aleşd, judeţul Bihor. Cererea a fost respinsă prin sentinţa civilă 443 din 16 aprilie 2018.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vişeu de Sus sub dosar nr.2442/336/2013 Direcţia Silvică Maramureş a solicitat instanţei să dispună constatarea nulităţii absolute a cererii nr. 1048/11.03.2000, formulată de numitul Mihali Matei în numele Asociaţiei Composesorale Borşa pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 17.000 de ha teren forestier.

Prin sentinţa civilă nr.462 din 19.03.2014 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul 2442/336/2013 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Direcţia Silvică Maramureş.

Prin decizia civilă nr.436/A din 30.10.2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul 2442/336/2013 a fost respins apelul declarat de Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva- Direcţia Silvică Maramureş.

De asemenea, pârâtul a evocat şi alte litigii purtate ori pendinte între părţi, citând în extenso din considerentele hotărârilor pronunţate, arătând că prin procesul-verbal de punere în posesie nr.11590 din 7 septembrie 2005, Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a pus în posesie Asociaţia Composesoratul Borşa cu suprafaţa de 3800 ha teren forestier, situat în UP VIII, conform actului de dispoziţie nr. 4720, 4664, 4648/2005. Prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 4121 din 7 martie 2006, Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a pus în posesie Asociaţia Composesoratul Borşa cu suprafaţa de 13394,98 ha teren forestier, situat în I, II, III, IV, V, VI, VIII. La 16 ianuarie 2017, Comisia Judeţeană Maramureş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a emis Composesoratului Borşa titlul de proprietate nr. 7155 din 16.01.2017, pentru suprafaţa de 17.000 ha teren forestier. Dosarul ce face obiectul stabilirii valorii suprafeţei de 17.000 ha teren forestier este dosarul nr.1716/336/2015.

În continuare, pârâtul a evocat dezbaterile din dosarul nr.1716/336/2015 de stabilire a valorii suprafeţei de 17.000 ha teren forestier, din dosarul nr.655/336/2015 de obligare a Consiliului Local Borşa şi Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş de plată a penalităţilor de întârziere, din dosarul nr. 2832/336/2017 de stabilire a sumei definitive, tentativele de suspendare a punerii în posesie, arătând că fostul Composesorat Nobil Borşa a deţinut în proprietate suprafaţa de peste 17.000 ha cu vegetaţie forestieră, iar Titlul de proprietate nr.7155 din 16.01.2017 nu reprezintă îndeplinirea obligaţiei de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzut de sentinţa civilă nr.217 din 5.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd. Rezultă un total de 17004,0093 hectare teren forestier, care se suprapun cu cele 17.000 hectare de teren forestier consemnate în titlul de proprietate nr.7155 din 16 ianuarie 2017 (între două sau mai multe din cele 108 titluri de proprietate există o suprapunere de 4,0093 ha).

A fost administrată proba cu înscrisuri.

În şedinţa publică din data de 2.12.2020 a fost audiat sub prestare de jurământ martorul Poduţ Ciprian, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar. Totodată, s-a procedat la vizualizarea CD-ului depus în probaţiune de reclamant.

Analizând materialul probator administrat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, instanţa reţine următoarele:

În dosarul nr. 914/177/2018 al Judecătoriei Timişoara Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar Borşa (al cărui preşedinte este reclamantul Timiş Ion Sorin, în calitate de primar al oraşului Borşa), a formulat cerere de revizuire a hotărârii pronunţate în dosarul nr. 769/2003 al Judecătoriei Aleşd, printre intimate figurând Asociaţia Composesorală Borşa, al cărei preşedinte este pârâtul Mihali Matei.

La termenul de judecată din data de 27.03.2019, întrucât intimata Asociaţia Composesorală Borşa a defăimat ca fals procesul verbal de inventariere nr.6123/20.03.2018 (în care s-a menţionat faptul că înscrisurile noi au fost descoperite în data de 14.03.2018), susţinând că a fost săvârşit un fals intelectual prin consemnarea nereală a datei descoperirii înscrisurilor, a împrejurării în care au fost descoperite, unele fiind folosite în alte dosare anterioare, civile şi penale, de către revizuentă ori de către alte persoane, în baza art. 183 Cod procedură civilă 1865 instanţa a înaintat înscrisul defăimat ca fals, procesul verbal încheiat conform art. 181 Cod procedură civilă 1865 şi încheierea de şedinţă, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara pentru efectuarea cercetărilor ce se impun cu privire la infracţiunea de fals, suspendând judecata cererii de revizuire până la pronunţarea unei soluţii penale definitive cu privire la cercetarea falsului.

Ulterior încheierii şedinţei de judecată, pe treptele intrării în incinta Judecătoriei Timişoara, pârâtul Mihali Matei împreună cu mai mulţi membri ai Asociaţiei Composesorale Borşa au făcut o înregistrare audio-video (11 persoane şi avocatul Asociaţiei Composesorale Borşa, care adresa şi întrebările), ulterior postată pe canalul de youtube şi pe pagina de facebook, în cadrul căreia, după cum relevă înregistrarea de pe CD-ul depus la dosar şi vizionat în şedinţă publică, reclamantul a afirmat că sunt nişte „măscărici care păcălesc lumea din 4 în 4 ani cu tot felul de minciuni”; „dacă el îi negru crede că negreala lui, care îi la suflet, ajută cuiva”, că primarul din Borşa este „lipsit de caracter, n-ar pic de obraz”, este „un cârcotaş care-şi bate joc de statul de drept”, „măscăriciul din Borşa, blehău, un gordonaş, cântă la gordonă”, „ăştia la falsuri s-au specializat şi au furat pădurile din Oraşul Borşa şi-o înstrăinat la tăţi mafioţii pesedişti”.

Martorul Poduţ Ciprian a relevat în depoziţia sa că pe treptele judecătoriei se mai aflau şeful serviciului juridic din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor, Nela Cojocaru, reclamantul, avocatul Comisiei Locale, Marius Roman, afirmaţiile au fost făcute pe un ton ridicat, în zonă erau mai mulţi justiţiabili, fiind sigur că şi aceştia au auzit. Martorul a apreciat că afirmaţiile au caracter denigrator.

Condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, din perspectiva prevederilor art. 1357 Cod civil, sunt: existenţa unei fapte ilicite; existenţa prejudiciului; existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; existenţa culpei autorului.

Art. 30 alin. 1 din Constituţia României stabileşte că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile”, iar potrivit alin. 6 al aceluiaşi text, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Art. 31 din Constituţie mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Analiza pretenţiilor deduse judecăţii pe calea acţiunii introductive se impune a fi realizată în considerarea calităţii speciale a reclamantului Timiş Ion Sorin, de persoană publică, om politic, primar al oraşului Borşa şi preşedinte al Comisiei locale Borşa de aplicare a legilor fondului funciar. Aceasta deoarece standardul de evaluare adoptat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este sensibil diferit atunci când problema aplicării dispoziţiilor art. 10 din Convenţie vizează un diferend creat în raport de o persoană publică, om politic, faţă de situaţia în care aceasta intervine între particulari.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în dezvoltarea sensurilor şi aplicabilităţii art. 8 din Convenţie a relevat că noţiunea de „viaţă privată” cuprinde, în primul rând, dreptul persoanei la viaţă privată intimă, la viaţă personală (inclusiv dreptul la imagine) şi dreptul persoanei la viaţă privată socială şi la un mediu înconjurător sănătos, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului (CEDH, 26 martie 1985, X et Y c/Pays- Bas; 26 septembrie 2001, P.G. et J.H. c/Regatul Unit). Noţiunea de „viaţă privată” este însă într-o continuă evoluţie, asimilând aspecte tot mai actuale şi moderne, în acord cu evoluţia socială şi de mentalitate.

Apoi, în ce priveşte dreptul la liberă exprimare, Curtea a statuat în cauza Handyside c/Regatul Unit, că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al art. 10 din Convenţie, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei”. Sub rezerva § 2 al aceluiaşi text, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informaţiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca

inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Argumentaţia a fost reluată în cauza Liviu Petrina c. României prin hotărârea din 14 octombrie 2008, Curtea apreciind că libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc.

Asimilând libertatea de exprimare unei garanţii a societăţii moderne democratice, Curtea a relevat că aceasta nu are un caracter absolut, implică în mod evident îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de domeniul în care ea este exercitată, dar excepţiile permise trebuie interpretate restrictiv. În permanenţă trebuie căutat şi stabilit echilibrul între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor ce aparţin altor persoane, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, statutul special al anumitor persoane (ziarişti, oameni politici, funcţionari) poate augumenta sau restrânge protecţia acordată dreptului lor. Intră în sfera de aplicare a art. 10 din Convenţie cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului scris, a radioului, televiziunii etc. Convenţia reglementează de altfel prin prevederile art. 17 abuzul de drept.

Ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare poate îmbrăca diverse forme, precum sancţionarea penală, pecuniară, obligarea la plata cheltuielilor de judecată, obligarea la publicarea hotărârii de condamnare, ingerinţa urmând a fi analizată din perspectiva condiţiilor relative la prevederea sa în lege, la scopul legitim urmărit şi la caracterul necesar al măsurii într-o societate democratică.

Libertatea de exprimare este inseparabilă de libertatea de opinie, evident în ipoteza în care această opinie este exteriorizată. Sub acest aspect, Curtea a adoptat frecvent dihotomia “fapte-judecăţi de valoare”, arătând că dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecăţile de valoare nu sunt susceptibile de un atare demers şi a pretinde aceasta echivalează cu lezarea a însăşi libertăţii de opinie.

Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Lavric c. României, reamin­tind distincţia clară dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete, Curtea a subli­niat că, inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, tre­buie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarcei).

În cauza Cornelia Popa c. României, hotărârea din data de 29 martie 2011, Curtea a arătat că, pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În acelaşi timp, însă, în ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10.

În cauza Thorgeirson c. Islandei (1992) Curtea a arătat că articolul 10 apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia.

Chiar şi în jurisprudenţa dezvoltată urmare a analizării cauzelor în care autorul pretinselor fapte ilicite era jurnalist, Curtea a reţinut că dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales de protecţia drepturilor şi reputaţiei altora, îi revine totuşi obligaţia de a comunica, cu respectarea responsabilităţilor şi a îndatoririlor sale, informaţiile şi ideile asupra chestiunilor politice şi asupra altor teme de interes general (Jersild c. Danemarca, 1994, Roz şi Malaurie c. Franţa, 2000). Aşadar, reperele sunt exercitarea cu bună credinţă a libertăţii presei într-o chestiune de interes general, sens în care se poate avea în vedere dacă s-au depus diligenţele necesare pentru a verifica autenticitatea informaţiilor, în circumstanţele date, dacă jurnalistul a urmărit să informeze opinia publică sau doar să afecteze gratuit reputaţia persoanei vizate, dacă a furnizat o bază factuală suficientă. O inexactitate parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 în situaţia în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credinţă a ziaristului nu este dovedită.

Adevărul judecăţilor de valoare nu este relevant, dar forma lor concretă de exprimare poate ridica probleme din perspectiva compatibilităţii cu art. 10. Curtea a arătat că o distorsiune a realităţii, realizată cu rea credinţă, poate, uneori, să depăşească limitele criticii acceptabile; o afirmaţie adevărată poate fi dublată de remarci suplimentare, judecăţi de valoare, supoziţii, chiar insinuări susceptibile de a crea o imagine eronată în ochii publicului (Dragoş Stângu c. României, 2004). Prevederile art. 10 alin. 2 din Convenţie instituie limitările exerciţiului libertăţii de exprimare, între acestea figurând “’protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia”. Acceptând rolul presei de “câine de pază al democraţiei”, Curtea a verificat în unele cauze dacă jurnalistul avea posibilitatea de a folosi alte exprimări, care nu lezează acele drepturi (cauza Constantinescu c. României, 2000, cauza Tammer c. Estoniei, 2001), considerând că în măsura în care anumite aspecte sunt doar simple atacuri la persoană, fără a se încerca comunicarea unor idei sau opinii de interes general, acestea nu mai sunt sub protecţia art. 10 CEDO.

S-a stabilit de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa omului politic, vizat în această calitate decât aceea a unui om obişnuit, deoarece faţă de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor, de aceea trebuind să demonstreze o mai mare toleranţă la afirmaţiile critice făcute publice, iar în acest domeniu invectiva politică trece adesea şi în planul personal (cauza Bento contra Portugaliei). Curtea a constatat însă că afirmaţiile pur injurioase fără nici o bază factuală nu pot fi justificate prin dreptul la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie (CEDO, decizia Corneliu Vadim Tudor).

În acelaşi context se impun a fi reţinute prevederile art. 1349 Cod civil, referitoare la îndatorirea persoanei de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, sub sancţiunea răspunderii pentru toate prejudiciile cauzate.

Raportând aceste elemente teoretice la situaţia dedusă judecăţii, Tribunalul apreciază că acţiunea introductivă este fondată în parte şi, în limitele determinate prin considerentele ce succed, urmează a o admite, apreciind că a existat o încălcare a drepturilor subiective civile ale reclamantului.

Sancţionarea pârâtului Mihali Matei în temeiul răspunderii civile delictuale reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare. Pentru dispunerea pe cale jurisdicţională a unei asemenea ingerinţe, cu titlu de sancţiune civilă, în cauză s-a verificat dacă ingerinţa este prevăzută de lege (instituţia răspunderii civile delictuale şi mijloacele de apărare a dreptului la demnitate fiind prevăzute de art. 1349, art. 253 Cod civil), dacă este justificată (se invocă încălcarea dreptului la onoare, demnitate, prestigiu al reclamantului), dacă este necesară într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cazul unor persoane publice), respectiv dacă aceasta corespunde unei nevoi sociale imperative (să existe o bază factuală pentru judecăţile de valoare, buna credinţă reprezentând un factor exonerator de răspundere civilă).

Astfel, în ce priveşte termenul „gordonaş”, rezultă din chiar explicaţia dată în contextul folosirii lui că are semnificaţia de „cântăreţ la gordonă” (instrument muzical), termenul nefiind unul jignitor ori peiorativ. Semnificaţia termenului „blehău” nu a fost stabilită. Aprecierile la adresa reclamantului că ar fi „negru la suflet”, „lipsit de caracter”, „îşi bate joc de statul de drept”, se circumscriu unor judecăţi de valoare, iar afirmaţiile că, în general „(ăştia) la falsuri s-au specializat, au furat pădurile din oraşul Borşa şi-o înstrăinat la toţi mafioţii pesedişti”, unor fapte.

Deşi tabloul litigios dintre reclamant în calitate de primar al oraşului Borşa- începând cu anul 2014, şi pârâtul Mihali Matei, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Composesorale Borşa este unul extrem de vast şi divers – între Oraşul Borşa/Comisia Locală Borşa, Timiş

Ion Sorin, pe de o parte şi Asociaţia Composesorală Borşa/Mihali Matei pe de altă parte purtându-se un semnificativ număr de litigii civile şi penale -, context în care este de presupus că există o tensiune inerentă implicării în astfel de demersuri, totuşi nu poate fi acceptat ca disputa judiciară să degenereze într-o lezare pur gratuită a demnităţii şi onoarei uneia ori alteia dintre părţile litigante.

Folosirea unor termeni precum „negru la suflet”, „lipsit de caracter”, a lezat în mod cert demnitatea reclamantului, ocrotită prin dispoziţiile art. 252 Cod civil. Chiar dacă reclamantul a fost vizat în discursul pârâtului în calitatea sa de persoană publică, expresiile folosite au interferat în mod evident cu viaţa privată a reclamantului şi sentimentul de preţuire pe care oricine îl are în raport de propria persoană.

Pârâtul a făcut respectivele afirmaţii într-un loc public, pe treptele de la intrarea în sediul Judecătoriei Timişoara, publicitatea fiind ulterior amplificată prin postarea înregistrării pe canalul de yuotube şi pe pagina de Facebook, unde a fost vizualizată şi distribuită.

În ce priveşte afirmaţiile relative la falsuri şi înstrăinarea pădurilor către mafioţi, se constată că veridicitatea acestora nu a fost prestabilită. Cercetările cu privire la falsul procesului-verbal folosit în cadrul cererii de revizuire (deşi s-a utilizat termenul de “ falsuri”, la plural), nu au fost finalizate. În aprecierea instanţei, veridicitatea unor astfel de afirmaţii, pentru a se putea reţine buna-credinţă a emitentului lor, trebuie susţinută de elementele factuale pregnante contemporane momentului afirmaţiilor respective, situaţie neîntrunită în speţă. Judecata cererii de revizuire s-a suspendat tocmai pe considerentul că se impune cercetarea falsului de către Parchet, iar înregistrarea video s-a efectuat în chiar ziua în care instanţa sesizată a dispus de această manieră. Conduita procesuală a pârâtului ca reprezentat al Asociaţiei Composesorale Borşa, care s-a înscris în fals împotriva procesului-verbal folosit în dosarul de revizuire este la acest moment un simplu act de procedură, unilateral, nevalorificat în vreun fel de instanţa de judecată în ce priveşte veridicitatea propriu-zisă a actului respectiv, pe calea constatării falsului pe care l-ar fi comis reclamantul. În ce priveşte înstrăinarea pădurilor către mafioţi, afirmaţia nu a fost dovedită, în măsura necesară pentru a se reţine inexistenţa ilicitului delictual.

În acest context, nu se poate aprecia că pârâtul a fost de bună credinţă, că ar fi urmărit prin toate afirmaţiile sale strict informarea opiniei publice cu privire la chestiuni de interes general şi nu lezarea onoarei şi reputaţiei reclamantului. Pârâtul este o persoană particulară, nu un jurnalist, iar aspectele evocate de acesta se află în conexiune cu raporturile stabilite între Asociaţia Composesorală Borşa şi Comisia Locală Borşa în ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate şi litigiile subsecvente. Faptele invocate au fost prezentate drept certitudini, iar nu supoziţii. Ca atare, afirmarea faptelor şi a judecăţilor de valoare anterior arătate, relevate de pârât şi înregistrate video în data de 27.03.2019 pe treptele de la intrarea în sediul Judecătoriei Timişoara (iar nu în cadrul unor interviuri şi emisiuni de la TVR, la care se face partial trimitere prin notele de şedinţă) se circumscriu unei conduite ilicite, care a avut ca efect lezarea drepturilor subiective civile ale reclamantului.

Pe cale de consecinţă, se constată că există fapta ilicită a pârâtului, săvârşită cu vinovăţie, există prejudiciul rezultat printr-o legătură de cauzalitate directă din săvârşirea faptei, răspunderea civilă delictuală putând fi antrenată chiar pentru cea mai uşoară culpă.

În ce priveşte întinderea reparaţiei, Tribunalul apreciază că o compensare la nivelul sumei de 6000 lei este necesară, dar şi suficientă, rezonabil, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant.

Astfel, se reţine pe de o parte calitatea reclamantului persoană publică, ipostază în care trebuie să-şi asume o cenzură sporită a activităţii desfăşurate. Chiar dacă aceasta lezează un interes particular, pârâtul Mihali Matei este totuşi reprezentant al unei asociaţii composesorale cu un număr semnificativ de membri, direct interesaţi de modul în care executivul local gestionează problema reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea formei asociative.

Pe de altă parte, interesul şi impactul public al afirmaţiilor este unul preponderent local, iar conţinutul acestora nu este extrem de concret, unele având chiar un caracter general, menit a crea mai degrabă o percepţie generică. Deşi modalitatea de distribuire era susceptibilă de o difuzare semnificativă, în concret numărul de vizualizări şi de distribuiri este redus, conform print-screen-urilor depuse la dosar.

În ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea într-un ziar de circulaţie naţională şi să o lectureze la o televiziune naţională, Tribunalul constată că în materia mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, dispoziţiile art. 253 alin. 3 Cod Civil autorizează instanţa să oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, fiind exemplificate obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare, precum şi orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului.

În speţă, publicarea dispozitivului prezentei hotărâri este o măsură adecvată şi suficientă pentru repararea prejudiciului, fiind disproporţionată publicarea întregii hotărârii, raportat la gravitatea atingerii adusă drepturilor reclamantului Timiş Ion Sorin şi la interesul preponderent local suscitat de afirmaţiile pârâtului Mihali Matei.

Totodată, lecturarea hotărârii la o televiziune naţională este o măsură disproporţionată în raport de prejudiciul produs şi de publicitatea restrânsă a înregistrării audio-video prin care s-a adus atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

Raportat la aceste considerente, cererea se va admite în parte conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Timiş Ion Sorin, domiciliat în Borşa, strada Moldovei nr. 18F, judeţul Maramureş, cu domiciliul procesual ales la SCA Iordăchescu şi Asociaţii, în Cluj Napoca, strada Mărului nr. judeţul Cluj, persoană însărcinată cu primirea corespondenţei Oana Boca, în contradictoriu cu pârâtul Mihali Matei, CNP 1511028244220, domiciliat în Borşa, strada Vasile Alecsandri nr. 24C, judeţul Maramureş.

Obligă pe pârâtul Mihali Matei să achite reclamantului Timiş Ion Sorin suma de 6000 lei cu titlu de daune morale.

Obligă pe pârât să publice dispozitivul prezentei hotărâri într-un ziar de circulaţie naţională.

Respinge celelalte pretenţii.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, la Curtea de Apel Cluj.

Cererea de apel se depune la Tribunalul Maramureş, Secţia I Civilă.

Pronunţată azi, 23 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

PREŞEDINTE Alina-Ana Stamate-Tămăsan

Grefier Boer Nicoleta

Dosar 759 100 2019 – sentinta 672 din 23.06.2021

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here